Traian Veliksar: viața prin prisma karate-ului

În proiectul „150 de moldoveni” el a fost invitat pentru că este cel mai bun în domeniul său

Traian practică karate-ul de la 18 ani. Ultimii 12 ani, aceasta este profesia lui. El conduce filiala moldavă a Organizației Internaționale de Kyokushinkai Karate, și este antrenorul selecționatei Moldovei la karate. În proiectul „150 de moldoveni” el a fost invitat pentru că este cel mai bun în domeniul său. Iar astfel de oameni întotdeauna au despre ce să povestească.

 

 

  • Dosar

Nume, Prenume: Traian Veliksar
Data nașterii: 18 ianuarie 1972
Locul nașterii: Chișinău
Studii: superioare în domeniul sportului
Domeniu: sport
Realizări: a devenit de 10 ori campion al Moldovei la Kyokushinkai Karate;   învingătorul turneului mondial la lupte profesioniste din Tiraspol, 2005; Deținătorul medaliei de argint la campionatul absolut deschis al Ucrainei, 2006; participant la 2 Campionate Mondiale Absolute în Tokyo (2003 și 2007)

 

 

  • În primul rând sunt copilul părinților mei

 

Și faptul că ei sunt oameni ai științei, nu m-a împiedicat să merg pe propriul meu drum. Orice presiune din partea lor ar fi cauzat doar o reacție adversă din partea mea. La 9 ani tatăl meu m-a dus la secția sportivă. Era la începutul anilor '80, karate-ul în URSS era interzis, iar încercările de a preda karate neoficial erau pedepsite penal. De aceea, am început să practic judo. Cu timpul, am atins rezultate bune în acest tip de arte marțiale. Am ajuns să fiu premiant al Republicii Moldova, am ocupat locuri de frunte la competiții internaționale. În 1997, am început să practic karate, care a fost deja legalizat.

Am o atitudine negativă față de copiii care, fără a atinge rezultate serioase într-un tip de sport, încep să experimenteze cu diverse domenii, fără a înțelege esența domeniului de sport pe care îl practică. Cunoștințele superficiale determină o atitudine superficială față de viață. Doar părinții pot să-și învețe copiii ce înseamnă răbdarea.

 

  • Karate-ul mult timp a fost hobby-ul meu

În paralel practicam și alte activități. Dar în 2002 am adunat un grup de elevi și am început să îi antrenez. În anul 2012 am devenit șeful filialei moldave a Organizației Internaționale de Kyokushinkai Karate. Nu în orice țară în care se practică Kyokushinkai karate există un șef de filială. Această funcție presupune asumarea multor responsabilități: un număr mare de elevi, abilități organizaționale, capacitatea de a stabili contact cu sponsorii și autoritățile, pentru ca țara să poată fi reprezentată la competiții internaționale, care se desfășoară sub egida Organizației Internaționale de Kyokushinkai Karate. Pe lângă toate acestea, șeful de filială trebuie să aibă măcar al doilea dan (titlul de master). Astăzi am deja al treilea dan, care corespunde statutului de „Sensei” (așa este numit profesorul în Japonia). Când un hobby îți consumă tot mai mult și mai mult timp, el devine serviciu.

 

  • Nu cred că apartenența națională joacă vreun rol în dobândirea succesului

Caracterul, ambianța, învățătorii influențează succesul sportivului mai mult decât originea lui. Cel mai des locurile premiante la campionatele mondiale la Kyokushinkai Karate sunt ocupate de japonezi. Dar aceasta se explică doar prin faptul că în Japonia karate este o artă marțială tradițională. Ei au o școală mare și puternică, iar selecția în echipa națională se face din sute de mii de oameni. Dar, pe de altă parte școlile rusă, ucraineană, poloneză, braziliană, de asemenea sunt foarte bune, și tot mai des în top sunt  luptători non-japonezi.

 

  • Lupta în Kyokushinkai Karate este una reală cu contact deplin

Aici lovesc grav. Dar traumatismul în timpul luptelor se reduce la vânătăi. Orice tip de sport de contact este traumatic, fie aceasta lupta, boxul, karate sau fotbalul. Dar există tipuri de sport fără caracter de luptă, care sunt mult mai periculoase. Spre exemplu: gimnastică sportivă sau hipism. Ca regulă, cele mai periculoase traume sportivii le primesc în timpul antrenamentelor, și nu la competiții. Acesta este rezultatul atitudinii incorecte față de antrenamente, când antrenorii, în goană după rezultate, jertfesc cu sănătatea elevilor, supunându-i la eforturi mult peste puterile lor. Sau chiar înșiși sportivii, pentru a obține un rezultat de moment, sunt gata să meargă la orice, inclusiv și la administrarea preparatelor stimulative. După părerea mea, aceasta este o abatere de la calea artelor marțiale. Calea unui luptător, în primul rând înseamnă refuzul de la propriul ego.

  

  • Atingând un anumit nivel de măiestrie în karate, am pierdut interesul să îl aplic în viața cotidiană

Paradoxul constă în faptul că odată ce dezvolți anumite abilități, nu mai ai dorința să le aplici. Chiar și în situațiile când nervii sunt ca strunele, karate te ajută să analizezi oponentul neadecvat, drept un copil inocent și să iei atitudinea corespunzătoare față de el. În lumea animală agresiunea este sau manifestare de frică, sau reacție la frică. În societatea umană lucrurile decurg la fel. De aceea, când omului nu-i este frică, el nu creează mediu propice pentru agresiune în jurul lui.

 

  • Nu e obligatoriu să practici karate, pentru a fi interesat de filozofia asiatică

Spre exemplu poeziile lui Omar Khayyam și ale lui Rumi, picturile lui Roerich sau gravurile lui Hokusai sunt disponibile oricui. Datorită operelor acestor creatori, oamenii își pun întrebări existențiale. În calea spre adevăr nu există stație terminus. Un om înțelept niciodată nu va spune: „am găsit adevărul absolut”. Anume din acest motiv mă străduiesc să corectez ceva în mine. În antichitate, samuraii, luptătorii japonezi, erau pregătiți pentru moarte din copilărie. Luptătorii care însușesc ideea morții inevitabile, se eliberează de la ispita lucrurilor materiale, pentru care ar putea să cedeze cu onoarea și demnitatea lor. Majoritatea tinerilor contemporani sunt departe de aceste valori moralicești, sunt axați pe consumerism. Și e înspăimântător faptul că ei vor ajunge la sfârșit fără a înțelege pentru ce au fost născuți.

 

  • Chiar ieri mă gândeam la faptul că sunt un om fericit

Tot la ce visez devine realitate. Probabil din motiv că sunt mulțumit cerului pentru ceea ce am. Astăzi visez să îmi văd copiii mari - oameni demni, elevii cu locuri de top la competiții și fiecare din ei să depășească ceea ce nu le-a reușit până acum, oamenii din jur fericiți pentru ceea ce au și oamenii dragi sănătoși și alături. Atunci toți nu vor mai fi invidioși. Aș vrea ca politicienii sincer să vrea în primul rând prosperitatea țării. Pentru că dacă 10 oameni cointeresați în același subiect acționează împreună, ei trebuie să găsească compromis în luarea deciziei. Ei vor reuși numaidecât dacă au un scop comun!